Chiuvetă de bucătărie din oțel inoxidabil matriță de ambutire adâncă

Pentru a rezolva problema „câtă alocație de prelucrare trebuie lăsată pentru a evita risipa de material”, trebuie mai întâi să identificăm factorii de bază care afectează alocația de prelucrare. Alocația de prelucrare pentru piesele prelucrate nu este o valoare fixă; este strâns legat de precizia de fabricație a semifabricatului, de complexitatea structurală a piesei, de cerințele de precizie ale procesului de prelucrare, de performanța mașinii-unelte și de capacitatea de tăiere a sculei de tăiere. De exemplu, semifabricatele produse prin procese de turnare de precizie sau de forjare au o rugozitate scăzută a suprafeței și erori dimensionale mici, necesitând o toleranță de prelucrare mult mai mică decât semifabricatele turnate obișnuite. Pentru piesele prelucrate cu structuri complexe, suprafețe curbate sau găuri adânci, alocația de prelucrare trebuie luată în considerare mai precis pentru a asigura acuratețea dimensională și calitatea suprafeței în toate piesele. Doar luând în considerare în mod cuprinzător acești factori putem pune bazele pentru determinarea științifică a alocației de prelucrare, evitarea alocațiilor nerezonabile datorate estimării oarbe și prevenirea risipei de material de la sursă.

Calculul științific al alocației de prelucrare este calea de bază pentru rezolvarea problemei „câtă alocație de prelucrare trebuie lăsată pentru a evita risipa de material”. În practică, metodele de calcul utilizate în mod obișnuit includ estimarea empirică, corecția căutării în tabel și calculul analitic. Estimarea empirică se bazează pe experiența practică a tehnicienilor superiori. Deși poate oferi rapid o gamă pentru alocație, precizia sa este afectată semnificativ de experiența individuală și este dificil de adaptat la piese prelucrate complexe sau noi. Corecția de căutare a tabelului se referă la alocațiile standard din manualele de prelucrare și le ajustează în funcție de condițiile specifice de prelucrare. Această metodă combină caracterul practic și acuratețea și este cea mai utilizată în industrie. Calculul analitic calculează cu precizie parametrii cum ar fi erorile dimensionale goale, grosimea stratului defect al suprafeței și erorile de strângere pentru a obține toleranța teoretică de prelucrare. Acest lucru este apoi corectat pe baza condițiilor reale de prelucrare, maximizând controlul precis al alocației și abordând eficient problema principală a „câtă alocație de prelucrare să lăsați fără a pierde material”, asigurându-se că fiecare alocație este corectă, nici redundantă, nici insuficientă.

Optimizarea procesului și tehnicilor de prelucrare este crucială pentru a asigura implementarea „câtă alocație de prelucrare trebuie lăsată fără a pierde material”. Chiar și cu o alocație de prelucrare rezonabilă determinată, un proces de prelucrare nerezonabil sau parametrii de proces nepotriviți pot duce totuși la risipa de alocație. Pe de o parte, optimizând conexiunea proceselor de prelucrare și adoptând un mod de proces care separă degroșarea și finisarea, etapa de degroșare elimină rapid cea mai mare parte din alocație, în timp ce etapa de finisare controlează cu precizie cantitatea de alocație eliminată, ceea ce poate asigura eficiența prelucrării și poate evita consumul excesiv de alocație. Pe de altă parte, în funcție de materialul și alocația pieselor prelucrate, tipul de sculă, parametrii de tăiere și metoda de strângere sunt selectate în mod rezonabil pentru a reduce pierderea permisă cauzată de forța excesivă de tăiere și deformarea de strângere, astfel încât alocația de prelucrare rezervată să poată servi pe deplin formării piesei, să atingă cu adevărat obiectivul de a nu risipi material și să permită în mod continuu consolidarea rezultatelor practice ale prelucrării prelucrării. material”.